Limba lumii

Nu am mai scris nimic de ceva timp… nu pentru că nu aș fii avut ce, dar pentru că și eu ca și voi m-am prins în vâltoarea asta care ne-a acaparat lumea. Și în loc să-mi expun părerea așa cum o fac alții, eu am ales să tac. Tăcând am privit lumea, am văzut pe alții cum se transformă, cum își aruncă măștiile și se arată.
Mulți și-au descoperit esența, alții și-au mai pierdut-o puțin câte puțin. La fel ca voi, și eu mi-am evaluat intențiile, am trecut prin frică, prin iluzie și am ajuns la ceea ce de fap știam deja, lucru pe care îl uitasem dar care fusese acolo, dintoteauna.
Dar ce aș putea eu să mai adaug acolo unde alții au scris? Mai ales că, sinceră să fiu, încă nu sunt gata. Tăcerea îmi place, mă învăluie ca pe un copil, mă leagănă, mă ține-n siguranță și nu mă lasă să greșesc.
Dar ați venit voi și m-ați scuturat puțin la viață. Dintr-un motiv sau altul, neștiut de mine, am primit de la voi mai mult de 100 de like-uri op FB în ultima săptămână. Și asta fără ca să fac absolut nimic! Mi-am zis că poate e mâna Domnului care va trimis pe pagina mea și poate tot Dânsul e cel care prin voi mă îndrumă puțin.
Eu până acum nu am făcut altceva decât să deslușesc limba lumii. Este limba asta nescrisă și nevorbită, o poveste pe care unii dintre voi deja o intuiesc. O limbă de lumină, aflată în plante, în copaci și în tot felul de vietăți. O limbă a pământului, a cerului și a elementelor care ne susțin existența. Și în toate acestea se află această poveste universală, o poveste repetitivă, în care noi protagoniști și spectatori totodată, ne așezăm pe locul cuvenit. Căci suntem parte din întreg și un întreg totodată, tăcând ascultăm muzica lumii, simfonia luminii care izvorăște din noi și ne transpune în etern.

O poză de familie

Azi noapte a fost furtună! Copacii au vuit cu măreție, vântul i-a scuturat, le-a smuls frunzele și le-a amintit că trebuie să vină iarna.
Lor nu le-a plăcut. S-au adunat buluc în grădina mea și au protestat cu vehemență toată noaptea. I-am lăsat în pace că de, ce să fac?! nu mă bag, eu în problema asta. Le am pe ale mele, și încă cât…
Dar de dimineață părțile s-au conciliat. Vântul s-a ascuns printre nori și l-au lăsat pe soare ca să iasă. El, magnificul, strălucea de zor, dar ploaia încă nu pleca-se. De bucurie, copacii au început cânte și să-și scuture picăturile de pe frunze.
Ieșisem la o țigare și m-au implicat și pe mine în chestiunea asta. Am zis, bine, de data asta vă ajut!
Nu că am putut face cine stie ce, că nu prea am înțeles eu ce-și doreau dânșii.
Le-am zis, hai să vă fac o poză! S-au așezat frumos și i-am pozat. În față copacii, puțin somnoroși, pe fundal ploaia gălăgioasă, iar acolo în spate soarele bucuros că a putut și el să se arate. Ce mai … o poză de familie!

Furtună la mare

Încă de azi noapte a venit tiptil, bătând în geamuri vântul. Mi-a fost teamă să adorm și mi-am ținut inima în palme, doar doar să nu năvălească peste noi, invadându-ne camera, furtuna.

Dar geamurile hotelului au rezistat și dimineața am coborât să văd marea.

Era acolo, uruind, ieșită din matcă, amețitor de frumoasă. În jurul meu, dedesupt și deasupra, zbura viscolit nisipul. Vântul îi ridica și apoi cădea în zbor liber cântându-și șoptit simfonia.

L-am ascultat, am respirat marea și am fost iarăși parte dintr-un întreg. Am imortalizat pe cât am putut această frumusețe năvalnică. Ce nu a putut surpinde camera, am suprins eu cu sufletul. Le voi lua să le duc mai departe, așa cum fac cu toate care se abat în preajma drumului meu.

Ședință de toamnă

Se adunaseră cu toții la o ședință. Ba să discute despre problema acută a iernii, ba despre treburile lor de gândaci. Eu treceam pe acolo și am îndrăznit puțin să-i deranjez. Nu s-au supărat. Și-au ridicat antenele spre mine, m-au adulmecat, m-au întrebat ce fac eu în problema aceasta comună, adică cea a iernii. Le-am zis că nici mie nu prea îmi place dar nu prea avem încotro. Am căzut de acord, ei mici, mișunând printre frunzele căzute, eu, un uriaș ciudat umbrind cerul.
Nu m-au întrebat mai departe ce gândesc. Ce bine, altfel ar fii trebuit să îi obosesc și pe dânșii cu dorul meu.
Am plecat cu pașii lenți împovărați de gânduri încercând să mă înțeleg. Iar toamna se înfășurase în frunze și se prăbușea peste mine și-mi acoperea gândurile și gura, ca să tac și să nu mai gândesc nimic.

Vara de acasă

E zii de vară, întunecată, umedă…așa cum e aici în nordul lumii, unde, noi emigranții, purtând soarele-n sânge, ne pierdem puțin câte puțin căldura, obosind, rămânând la final cu oasele pline de reumatism.
Mi-a trebuit ceva timp până m-am dezmeticit și am înțeles că vara de acasă nu are să vină.
Înainte mă pregăteam mai din timp, îmi cumpăram rochițe și pălării pentru ca mai apoi să le păstez în dulap, nepurtate. Și dacă totuși se întâmpla să ne viziteze vreodată căldura, vorbeau la meteo despre ‘o masă de aer cald venită din est’ iar asta era pentru mine un ‘aer de acasă’.
Plouă, pe când acasă se coc caișii. Bate vântul, e furtună iar eu aștept ‘colet cu aer cald’, să-mi aducă miros de caise și fân încins, să mă văd iarăși umblând desculță, sărind de pe un picior pe altul cu tălpile încinse de arșiță, alergând spre gârlă.
Ce-mi mai plăcea ca să mă scald și să privesc la jocul apei! Ce bine miroase gârla, unduindu-se între maluri. Și cât am pierdut din pasiunea mea de atunci!
Și de fapt aș vrea să întorc timpul pentru a fii iar acasă. Dar acel ‘acasă’ nu a exitat nici în timp nici în spațiu ci doar pe dinlăuntrul meu.
Am fost și sunt o căutătoare, mereu neliniștită. Ca și copacul care își poartă în pântec scorbura, fără să știe că prin gaura aia scobită i-au curs odată seve.
Hai vara Belgiană, hai curge-ți ploaie și bate-mă vânt. Cunosc aromele fierbinți ale pământului și sunt aici și acolo, adulmecând viața, fiind parte din ea. Îmbrac haina femeilor lumii și port pe sub piele lumina de acasă.

Mărțișor

Acasă fiecare dintre voi și-a ales mărțișorul preferat pe când aici în nordul lumii este încă miez de iarnă.

Nu e zăpadă precum acasă, am auzit că la voi chiar s-au închis școlile. La noi deși nu s-a închis nimic tot frig este. Probabil mult mai frig decât în toate ierniile laolaltă căci aici ne-a intrat iarna prin oase … cel puțin mie.

Și uite, voi mai purtați la piept tradițiile dacice pe când eu nu mai port nimic. Așa e când alegi să trăiești între două lumi, mai devreme sau mai târziu realizezi că nu poți trăii în niciuna ci doar în amândouă deodată dar fără loc și fără timp.

Ce este și ce nu este astrologia

Vă mai amintiți oare primul moment în care ați privit cerul noaptea?
Ce-ați văzut atunci? Luna? Stelele?
Dar mai apoi când ați aflat că cerul nopții este un univers infinit?
Ce ați simțit atunci? Fascinație? Teamă?
Eu și acum îmi amintesc primul meu cer înstelat pe care l-am văzut, deși eram pe atunci doar o fetiță, căci acela a fost momentul din care a început relația mea cu cerul, relație pe care abia mult mai târziu aveam să o înțeleg studiind astrologia.
Numele meu este Ana-Magdalena Zainea, sunt astrolog și personal coach și locuiesc în Antwerp. Mai întâi voi face o scurtă prezentare a astrologiei și mai apoi mă voi axa pe interpretarea influențelor astrale ale lunii mai.

Încă din antichitate oamenii au început să studieze mersul corpurilor cerești. Au observat că anumite mișcări ale planetelor corespund cu anumite întâmplări pe pământ. Din acest studiu de-a lungul a mii de ani s-a născut astrologia.

Astrologia se ocupă cu mișcarea astrelor așa cum este ea percepută de pe terra. Nu mișcarea originală a planetelor în jurul Soarelui, ci o mișcare simbolică a astrelor în jurul pământului. Este o relație subiectivă între om și corpurile cerești cărora oamenii le-au acordat statutul de zei. Astrologia modernă a umanizat această relație celestă, iar astrele au primit fiecare atribute umane. Planetele reprezintă fiecare o parte din ființa noastră și toate laolaltă încearcă să-l definească pe om.

Astrologia lucrează cu momentul exact al nașterii, cu începutul unei situații sau cu momentul în care cineva pune o întrebare. În acel moment astrologul oprește simbolic timpul și calculează o harta a cerului numită și astrogramă.

Astrologia poate fii folosită pentru a definii caracterul uman, psihologia omului, talentele lui dar totodată și slăbiciunile. Ea poate da răspuns anumitor întrebări sau poate calcula care este cel mai bun moment pentru a începe ceva nou. Astrologia nu prevede viitorul dar poate da indicii despre tendințele viitoare.

Fiecare persoană este unică pentru că fiecare naștere are loc la un moment unic în timp și în spațiu. Chiar și pentru două persoane născute în același timp și loc, dacă ele se nasc la diferență de câteva minute astrogramele lor vor fii diferite.

Eu nu sunt de părere că un horoscoop general al zodiilor poate definii cu exactitate tendințele viitoare ale fiecărui persoane în parte. Ba mai mult, o astrogramă natală trebuie interpretată în funcție de nivelul de conștiință al fiecăruia. Tranzitele planetare dau influențe pe care le resimțim în viața noastră, unul mai mult decât celălat și fiecare în felul lui în funcție de tema lui natală. A face o prognoză generală care să se potrivească orișicui este o utopie. Fiecare dintre noi trebuie să decidă ce i se potrivește într-o prognoză astrologică, cu ce rezonează în special și mai ales cu ce nu.

Culoarea mării

Pe cât de mult doresc să prind culoarea, sunetul, lumina,

așa cum le aud, așa cum le simt…

Pe atât descopăr, că momentele acestea sunt unice,

neimaginat de prețioase și imposibil de imortalizat.

Mă găsesc mai mereu dezarmată în fața mării,

Eu, cu frământările mele, ea, frumoasă înspumată, neliniștită.

Ne asemănăm într-un anume fel, doar de mine știut,

Pentru că simt că au înotat odată prin mine sirene și că eu am fost o mare sau poate doar o parte din ea.

Astfel de gânduri, mi se ivesc când sunt pe țărmul mării pentru că simt ecolul ei în mine, așa cum aude cochilia valuri uitate de demult.

Și învăț să îmi mai relativez puțin problemele, pentru a nu mai fi supusa lor, dar nici sclavă și călău propriu totodată. Uitând să fiu eu, devin parte din ea.

…Și tocmai de aceea îmi place atât de mult marea!

Pentru că mă învață să tac, aducându-mi murmurul începuturilor … a furtunilor marine, acelea care, de la facerea lumii și până acum au rămas aceleași.

Despre viață …

Începutul este un sfârșit așa cum fiecare sfârșit este de fapt un început…
Nu există viață care să nu fie legată de o altă viață și tot ce se naște din om, va naște iarăși om.
Viața omului nu este o destrămare de la leagăn spre mormânt,ci este o curgere.
Suntem ca apa unui râu, mereu alta dar totuși aceeași, ca frunzele copaciilor care mor pentru a renaște mereu și mereu.
Ne schimbăm culoare ochiilor și luăm altă înfățișare, ni se dau nume noi și ne angrenăm în povești fantastice, pline de tâlc.
Curgem unul într-altul, de la om la om și ne purtăm unul pe altul pe brațe și în suflet.
Nu venim ca să rămânem dar nici nu plecăm definitiv. Ființele noastre sunt ciclice, începem și ne terminăm prin om.
Suntem angrenați cu toții într-o călătorie fantastică, un drum inițiatic, unic pentru fiecare dintre noi.
La sfârșitul fiecărui drum nu mai contează nimic din agonia trupului ci doar acel moment sublim de frumusețe unică în care ființa își alege un nou început.